Maiorul Anton Ionescu

Anton C. Ionescu s-a născut în ziua de miercuri, 22 martie 1886, în satul Recea, plasa Rîurile, județul Vâlcea, într-o familie de moșneni cu rădăcini în Mărginimea Sibiului, bejeni ardeleni coborâți peste munții Căpățânii și așezați de generații pe aceste meleaguri. Satul Recea, așezat între pâraiele Luncavăț și Cerna, la poalele Munților Căpățânii, era un sat de oameni liberi, cu o viață tradițională bine închegată, unde portul, cântecul și obiceiurile se păstraseră neatinse de veacuri.

Școala primară o face în satul natal, într-o cameră de nici 4×4 metri, alături de toți copiii din clasele I–IV, având un singur învățător, preotul Ion Stănescu, care îi învăța carte în cursul săptămânii și predica duminica. Neîndestulat cu atât, Anton pleacă la Râmnicu Vâlcea, unde urmează Gimnaziul „Al. Lahovari”. Parcurge cinci ani de gimnaziu dintre care unul repetând clasa a II-a, poate și din pricina multor absențe, absolvind clasa a III-a în 1902 cu media 7,40 și clasa a IV-a în 1903 cu media 7,68. Unde și când va fi isprăvit restul gimnaziului nu se știe cu precizie.

Îl regăsim în toamna anului 1907 ca elev al Școlii Militare de Infanterie, pe care o absolvă la 1 iulie 1909, fiind repartizat la Regimentul 30 Muscel cu gradul de sublocotenent. La 26 iunie 1911 se căsătorește în Câmpulung Muscel cu Maria Ghiță Ulieru, în vârstă de 19 ani, în baza autorizației Corpului II Armată. Din această căsătorie se nasc trei copii: Teodor, născut în iulie 1912 și decedat la un an, Mircea, născut în octombrie 1913, și Viorica-Ana, născută în martie 1915.

Cariera militară îl poartă prin mai multe regimente: Regimentul 30 Muscel, Regimentul 3 Olt, Corpul Grăniceri, Regimentul 1 Grăniceri și Regimentul 2 Grăniceri, cu care intră în Primul Război Mondial în august 1916. Este rănit în luptele din Munții Vrancei, înaintat căpitan la 1 noiembrie 1916 și maior la 1 septembrie 1917 grad câștigat pe câmpul de luptă. De-a lungul carierei acumulează patru distincții militare: Medalia Jubiliară „Carol I” (1906), Medalia „Avântul Țărei” pentru campania din 1913, Meritul Sanitar clasa a II-a și Ordinul „Coroana României” clasa a V-a cu spade (1917) acordat exclusiv militarilor distinși pe câmpul de luptă.

Pagina cea mai strălucitoare a vieții sale se scrie în zorii zilei de miercuri, 6 noiembrie 1918. Aflat la comanda Companiei 5 Grăniceri Burdujeni, pe frontiera Bucovinei, Anton Ionescu urmărise cu meticulozitate destrămarea Imperiului Austro-Ungar — trecuse personal în Suceava deghizat în haine civile, cultivase relații cu fruntași români locali și trimisese rapoarte cifrate către superiori. În noaptea de 5 spre 6 noiembrie, când frontiera austriacă rămăsese complet nepăzită și jefuitorii se dezlănțuiseră în oraș, chiar comandantul jandarmeriei austriece îl chemase în ajutor. Maiorul raportă telefonic generalului Zadik, care îi dădu doar o recomandare, nu un ordin. Răspunderea era în întregime a sa.

Înainte de ora cinci dimineața, Anton Ionescu se puse în fruntea a 48 de grăniceri și porni spre Suceava, cântând Pe-al nostru steag e scris Unire. Intră în oraș fără împușcătură, dezarmă jandarmeria austriacă, instală patrule pe străzi și redactă o ordonanță pe care o tipări în 300 de exemplare, afișând-o în tot orașul. Ordonanța începea cu cuvintele care aveau să rămână în istorie: „Granița între Români de azi înainte nu mai trebuie să fie. De aceea, noi, grănicerii, am venit cei dintâi la voi ca să vă zicem: bine v-am găsit!” La scurtă vreme, tricolorul românesc flutura pe turnul primăriei din Suceava — prima dată după 144 de ani de stăpânire străină. Divizia a 8-a, care primise ordin oficial să intre în Bucovina, o va face abia patru zile mai târziu, la 10 noiembrie 1918.

După război, Anton Ionescu rămâne în Bucovina ca și comandant al unui batalion de grăniceri, asigurând ordinea publică în provincie între noiembrie 1918 și mai 1919, și veghind apoi liniștea Pocuției până în august 1919. În această perioadă, la îndemnul prietenilor bucovineni, urmează cursurile Facultății de Drept la Universitatea din Cernăuți, pe care o absolvă în 1923. Tot în același an, la 31 mai 1923, este trecut în poziție de retragere din Armata Regală Română pentru infirmități incurabile, prin Înaltul Decret nr. 2766. După retragere rămâne legat de Bucovina, unde profesează circa opt ani ca profesor, probabil la Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuți. O stradă din Suceava îi poartă numele până prin 1922, când este redenumită 6 Noiembrie, fără a mai păstra numele celui care făcuse posibilă acea zi.

În iulie 1949, agenții Securității îi fac o descindere la domiciliu și îi confiscă, printre altele, numărul din Czernowitzer Allgemeine Zeitung din 7 noiembrie 1918 — în care era consemnată intrarea sa în Suceava și pe care el îl subliniase cu roșu. Omul care înălțase primul tricolor pe turnul primăriei din Suceava trăia acum într-o țară în care acest gest devenise suspect.

Anton C. Ionescu se stinge din viață în ziua de sâmbătă, 7 martie 1978, în casa sa din Intrarea Crainicului nr. 5, Sectorul 7, București, la vârsta de 91 de ani, 11 luni și o săptămână. A fost înmormântat în Cimitirul Militar Ghencea din București, deshumat în 1996, ultimele sale oseminte păstrându-se în osuarul cimitirului. El însuși își rezumase viața și contribuția cu o modestie desăvârșită: „Personal nu-mi fac niciun merit decât acela al descifrarii situației, al hotărârii, al curajului și al execuției.”     Pdf-ul întregului proiect Anton Ionescu